Vânat sau vânător?

  


   Azi, pe la prânz, vânam o muscă. 
   Am dat cu mâna-n aer, am sperat că am prins-o, am strâns pumnul și am așteptat. Am descleștat degetele încet, încet, încet, unul cate unul și când colo, nimic.

   Am căzut pe gânduri și mi-am adus aminte de paletele alea galbene( noi numai palete galbene am avut), special proiectate pentru vânatul muștelor: fixai ținta, apoi poc! Și de aveai noroc, ghinionul ei, o și nimereai.
   Apoi, amintiri din curtea vecinilor, care aveau spirale alea  lipicioase pe care se sinucideau muștele. 
Mi-am adus aminte și de muștele chinuite, plesnite de zeci de ori, un fel de crima cu premeditare, cu intenție și cu succes abia la a nu știu-câta încercare.
Unele, mai chioare, se bagă-n plase de păianjeni, de unde nu cred că vor scăpa vreodată. Li se suge toată seva, sunt moarte fizic sau sufletește. 
Alte muște deveneau elice. Nu detaliez, că nu-i cazul.

   Tehnologia de azi e mult mai ușoară și mai fără chin pentru ambele tabere. Neonul le atrage, ele muștele, naivele, vin singurele și aparatul le bagă niște curenți, de le dau cu cracii pe spate sau le prăjesc direct. 


   De-o fi una, de-o fi alta,  
veselă, nu-i condamnata .
   Este scris că, musca, biata, 
nu-și trăiește decât...soarta.



    Cam asta e istoria muștelor. Uneori le sufoci, sau le strivești, uneori scapă, dar de cele mai multe ori le prinzi în pumn și-apoi, iți scapă printre degete. În alte dăți, nu reușești nici măcar să le prinzi și rămâi cu... speranța. 
Cu speranța că ai o musca în pumn, ea zburând libera și fericită, intre timp.


    Acum vine și morala:
         Mi-am dat seama că vânatul de muște seamănă cu "vânatul" de oameni. 

   Fiecare e liber să se regăsească în postura de muscă/ victimă sau să-și recunoască propriul stil de vânătoare.