A scrie sau a nu scrie?!?

  

 

 

 

    Eu când scriu, scriu.
 
    Scriu, că așa-mi vine și mai ales, scriu pentru că mi-e dor să scriu, sau să spun lumii ceva. Pun degetele pe tastatură, iar ele transcriu gândurile alea, care apar aici, sub ochii voștri. Admit în fața adunării, că nu vă spun tot ce gândesc, că altfel v-aș înnebuni și eu aș fi prea relaxată. Și prea relaxată și calmă nu cred că aș mai fi ză Eu. 

    De ce scriu oamenii, atunci când scriu?

    Au o poveste de spus, o morală de dat, o lecție de transmis, o idee de dezvăluit? Asta le-o fi meseria,  vor să se citească, își doresc să fie auziți, vor să se descarce... Unii scriu pentru că se simt sau chiar sunt scriitori. Alții vor să povestească ce au trăit, simțit sau ce și-au inchipiut. Dar până la urmă, toți scriu. 

    Recunosc că unele subiecte de pe-aici pe blog, nu le-aș discuta mai cu nimeni. la nici o cafea aburindă ori ba. Sunt lucruri de nevorbit, sunt doar idei scrise pentru că asta le este destinul.
   Așa cum nu pot sau nu vreau, să explic unele tablouri pe care le-am pictat, tot așa nu simt nevoia să-mi explic unele gânduri transcrise pe aici. Nu că mi-ar cere cineva, dar ăsta fu un alt gând ce-a simțit să iasă la iveală, în caz că. 
 
   Am scris și voi mai scrie. 

   Am scris scrisori, mi-e dor să mai scriu și poate o voi mai face. Am scris poezii, dar nu am simțit că aș avea talent. Am mai scris și altele. 

 

   Mă încăpățânez să mai scriu pe-aici gânduri, ce vor sa fie eliberate, pentru că ele-s și mai încăpățânate decât mine și dacă nu ar fi, nu v-aș mai povesti... 

 

 

Vânat sau vânător?

  


   Azi, pe la prânz, vânam o muscă. 
   Am dat cu mâna-n aer, am sperat că am prins-o, am strâns pumnul și am așteptat. Am descleștat degetele încet, încet, încet, unul cate unul și când colo, nimic.

   Am căzut pe gânduri și mi-am adus aminte de paletele alea galbene( noi numai palete galbene am avut), special proiectate pentru vânatul muștelor: fixai ținta, apoi poc! Și de aveai noroc, ghinionul ei, o și nimereai.
   Apoi, amintiri din curtea vecinilor, care aveau spirale alea  lipicioase pe care se sinucideau muștele. 
Mi-am adus aminte și de muștele chinuite, plesnite de zeci de ori, un fel de crima cu premeditare, cu intenție și cu succes abia la a nu știu-câta încercare.
Unele, mai chioare, se bagă-n plase de păianjeni, de unde nu cred că vor scăpa vreodată. Li se suge toată seva, sunt moarte fizic sau sufletește. 
Alte muște deveneau elice. Nu detaliez, că nu-i cazul.

   Tehnologia de azi e mult mai ușoară și mai fără chin pentru ambele tabere. Neonul le atrage, ele muștele, naivele, vin singurele și aparatul le bagă niște curenți, de le dau cu cracii pe spate sau le prăjesc direct. 


   De-o fi una, de-o fi alta,  
veselă, nu-i condamnata .
   Este scris că, musca, biata, 
nu-și trăiește decât...soarta.



    Cam asta e istoria muștelor. Uneori le sufoci, sau le strivești, uneori scapă, dar de cele mai multe ori le prinzi în pumn și-apoi, iți scapă printre degete. În alte dăți, nu reușești nici măcar să le prinzi și rămâi cu... speranța. 
Cu speranța că ai o musca în pumn, ea zburând libera și fericită, intre timp.


    Acum vine și morala:
         Mi-am dat seama că vânatul de muște seamănă cu "vânatul" de oameni. 

   Fiecare e liber să se regăsească în postura de muscă/ victimă sau să-și recunoască propriul stil de vânătoare. 

Happy 80th birthday!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lover Lover Lover, You got me singing

Almost like the blues. 

 

 

Memories, Slow, The Faith

Undertow,  

Love itself, Love calls you by your name

Tonight will be fine, Please don't pass me by

In my secret life, You know who I am

Anyhow, Hey, that's no way to say Goodbye

Never any good,

I tried to leave you 

 

Coming back to you, Humbled in love

On that day, One of us cannot be wrong 

Heart with no companion,

Everybody knows

Night comes on. Nevermind...Dance me to the end of love

 

 

 

Cand ti se face dor: