Singurătate.

  Ești cu adevărat singur, când nu te caută nici măcar martorii lui Iehova .

A scrie sau a nu scrie?!?

  

 

 

 

    Eu când scriu, scriu.
 
    Scriu, că așa-mi vine și mai ales, scriu pentru că mi-e dor să scriu, sau să spun lumii ceva. Pun degetele pe tastatură, iar ele transcriu gândurile alea, care apar aici, sub ochii voștri. Admit în fața adunării, că nu vă spun tot ce gândesc, că altfel v-aș înnebuni și eu aș fi prea relaxată. Și prea relaxată și calmă nu cred că aș mai fi ză Eu. 

    De ce scriu oamenii, atunci când scriu?

    Au o poveste de spus, o morală de dat, o lecție de transmis, o idee de dezvăluit? Asta le-o fi meseria,  vor să se citească, își doresc să fie auziți, vor să se descarce... Unii scriu pentru că se simt sau chiar sunt scriitori. Alții vor să povestească ce au trăit, simțit sau ce și-au inchipiut. Dar până la urmă, toți scriu. 

    Recunosc că unele subiecte de pe-aici pe blog, nu le-aș discuta mai cu nimeni. la nici o cafea aburindă ori ba. Sunt lucruri de nevorbit, sunt doar idei scrise pentru că asta le este destinul.
   Așa cum nu pot sau nu vreau, să explic unele tablouri pe care le-am pictat, tot așa nu simt nevoia să-mi explic unele gânduri transcrise pe aici. Nu că mi-ar cere cineva, dar ăsta fu un alt gând ce-a simțit să iasă la iveală, în caz că. 
 
   Am scris și voi mai scrie. 

   Am scris scrisori, mi-e dor să mai scriu și poate o voi mai face. Am scris poezii, dar nu am simțit că aș avea talent. Am mai scris și altele. 

 

   Mă încăpățânez să mai scriu pe-aici gânduri, ce vor sa fie eliberate, pentru că ele-s și mai încăpățânate decât mine și dacă nu ar fi, nu v-aș mai povesti... 

 

 

Vânat sau vânător?

  


   Azi, pe la prânz, vânam o muscă. 
   Am dat cu mâna-n aer, am sperat că am prins-o, am strâns pumnul și am așteptat. Am descleștat degetele încet, încet, încet, unul cate unul și când colo, nimic.

   Am căzut pe gânduri și mi-am adus aminte de paletele alea galbene( noi numai palete galbene am avut), special proiectate pentru vânatul muștelor: fixai ținta, apoi poc! Și de aveai noroc, ghinionul ei, o și nimereai.
   Apoi, amintiri din curtea vecinilor, care aveau spirale alea  lipicioase pe care se sinucideau muștele. 
Mi-am adus aminte și de muștele chinuite, plesnite de zeci de ori, un fel de crima cu premeditare, cu intenție și cu succes abia la a nu știu-câta încercare.
Unele, mai chioare, se bagă-n plase de păianjeni, de unde nu cred că vor scăpa vreodată. Li se suge toată seva, sunt moarte fizic sau sufletește. 
Alte muște deveneau elice. Nu detaliez, că nu-i cazul.

   Tehnologia de azi e mult mai ușoară și mai fără chin pentru ambele tabere. Neonul le atrage, ele muștele, naivele, vin singurele și aparatul le bagă niște curenți, de le dau cu cracii pe spate sau le prăjesc direct. 


   De-o fi una, de-o fi alta,  
veselă, nu-i condamnata .
   Este scris că, musca, biata, 
nu-și trăiește decât...soarta.



    Cam asta e istoria muștelor. Uneori le sufoci, sau le strivești, uneori scapă, dar de cele mai multe ori le prinzi în pumn și-apoi, iți scapă printre degete. În alte dăți, nu reușești nici măcar să le prinzi și rămâi cu... speranța. 
Cu speranța că ai o musca în pumn, ea zburând libera și fericită, intre timp.


    Acum vine și morala:
         Mi-am dat seama că vânatul de muște seamănă cu "vânatul" de oameni. 

   Fiecare e liber să se regăsească în postura de muscă/ victimă sau să-și recunoască propriul stil de vânătoare. 

Happy 80th birthday!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lover Lover Lover, You got me singing

Almost like the blues. 

 

 

Memories, Slow, The Faith

Undertow,  

Love itself, Love calls you by your name

Tonight will be fine, Please don't pass me by

In my secret life, You know who I am

Anyhow, Hey, that's no way to say Goodbye

Never any good,

I tried to leave you 

 

Coming back to you, Humbled in love

On that day, One of us cannot be wrong 

Heart with no companion,

Everybody knows

Night comes on. Nevermind...Dance me to the end of love

 

 

 

Cand ti se face dor:

Oameni și povești - L

      De mult, de foarte mult timp, mă gândesc să scriu despre oamenii care mi-au atins viața și inima. 


       Astăzi voi vorbi despre o astfel de persoană, pe nume Lențuca, o femeie care definește expresia „pâinea lui Dumnezeu".

         Asistentă medicală, mamă a patru copii, soție, prietenă, o femeie plină de iubire, de pe buzele căreia auzeai numai cuvinte de bine, numai îndemnuri frumoase și râsete de umpleau o casă-ntreagă de fericire.  

       Apar și eu în viața ei, împreună cu familia mea, când aveam io vreo 10 ani.
      Deși plină de energie,( a se citi obrăznicie) eram o puștoaică bolnăvicioasă. Dețineam un caiet plin de abțibilduri: analize și tratamente pentru diferite afecțiuni. Răceam des, sistemul imunitar la pământ. Știm cu toții câte antibiotice înghițeam acu 20 de ani, dacă trăgeam mucii mai cu spor, așa cum am făcut-o și eu, până când am devenit imună la antibiotic. Asta era sistemul medical, atât a putut doamna doctor de familie.

      Bun, trecem pe penicilină și moldamin și altele probabil.
Tanti Lențuca mi-a făcut injecțiile, zi de zi, din 6 în 6 ore, când se prezenta la ușa noastră, rupându-și din timpul ei, de parcă alte treburi nu avea.
Aveam fundu' poligon, o săptămână de tratament, următoarea eram pe picioarele mele și/sau prin copaci, următoarea săptămână, la pat, pregătită pentru încă o tură de ace dureroase. Nu știu cât a durat povestea asta, dar anemia era la cote maxime, rahitism, lipsuri de cine mai știe ce.

      Toate astea până în ziua-n care m-a luat tanti Lențuca la ea acasă, cu tot cu învoirea de la părinți. 
      Așa, m-a luat femeia în grija ei, înarmată cu multa răbdare, pentru o perioadă în care am învățat să mănânc fără să strâmb din nas, că deh, nu mă lăsa rușinea. Mai o vitamină, un fruct, legume, un boț de brânză de vaci(de care nu mă mai ating azi ) și uite-așa,  după ceva timp m-a pus pe picioare, de și astăzi mi-e frică să mai răcesc, că mă tem că-mi apare brânza de vaci în farfurie.

      Știu că nu sunt singura pe care a atins-o cu bunătatea ei.  Au mai fost și alți pacienți trecători prin viața ei.  

      A fost și ea pacient la vremea ei. Eu am aflat asta când ne despărțeau câteva sute bune de kilometri. După ceva timp, boală aia urâtă, cancerul, a învins-o.

      Nu știu dacă tanti Lențuca a plecat pentru că nu mai avea zâmbete de împărțit, nu știu dacă a obosit să facă atâtea injecții, nu știu dacă s-a săturat de atâta suferința, nu știu dacă lumea asta nu era prea mică pentru ea, sau  poate...

     Cred că tanti Lențuca s-a dus să îngrijească îngerașii.

     Dar știu sigur că ea a avut o lecție pentru fiecare om care a cunoscut-o: Iubește! Și te vei vindeca! 

     
      

Oameni și povești- A

      





          Cândva, cumva, trebuie să renunțăm la anumite prietenii. Mai ales, atunci când povestea se termină.  Finalul îl alegem noi, probabil.

         A fost odată ca niciodată: 

         Eu și Anca. Ea era tăcută, oarecum speriată și nu prea comunicativă. Eu eram eu. 
        Pe Anca am cunoscut-o în a XI-ea, când m-am mutat în clasa lor, plimbată între timp prin alte grupe. Știam deja să mă prezint,  știam cum să mă prefac că mă integrez ușor, și mai ales, că-mi plac toți colegii. E drept, mi-au plăcut majoritatea, dar asta după o perioadă de acomodare și cunoaștere. 
       Profu de mate' a fost cel care ne-a apropiat. De fapt, m-a adus în primul rând de bănci, ca să fiu mai atentă la el și la ce preda Măria Sa.  
Deci, am nimerit lângă Anca. O tipă înaltă, frumoasă și arătoasă. Eu, cu părul vâlvoi sau prins într-o coadă de cal, o zăluda zvăpăiată, care abia renunțase la tricourile lălâi. Ce peisaj, ce contrast...

       Ehhh, mai schimbam cu Anca o vorbă, din când în când, de politețe. Pe-atunci, ea era în cealaltă jumătate de clasă/ tabără, așa că nu prea aveam ce să ne spunem.
       Dar timpul trecea, iar eu am început să mă obișnuiesc cu noul meu loc și noua companie, chit că la unele ore mă mai refugiam în celălalt capăt al clasei.  
Apoi, într-o zi, pe nepusă masă, m-am trezit că sunt în vizită la Anca, apoi ea la mine, și tot așa.  
  
       Ieșeam împreună, o cafea, un suc, un pahar de vorbă. Eu, abia  începusem să port niște bluzițe mai de gagici + Anca, cea cu vreo 15 cm mai înaintă și bine dotată= eram o apariție cu totul aparte, n-am ce să zic. Gata, că nu mai vorbesc despre aspectul fizic și frustrările mele de-atunci.   

      Bun, această Anca, mi-a devenit prietenă.

     "Învățam”  împreună: povesteam, bârfeam, descopeream și ne cunoșteam una pe cealaltă.   
       Anca s-a îndrăgostit, iar eu nu, doar ea își permitea să iubească. Dar, tipul de care s-a îndrăgostit nu era chiar pe formatul ei. Ce contează... când doi oameni se iubesc?!?
 Au contat multe, mai ales că familia ei s-a pus de-a curmezișul, că Anca nu are ce căuta cu ăla. Și așa a început aventura. Pentru orice întâlnire, aveau nevoie de acoperire, aia fiind eu de cele mai multe ori. Câștigasem teren în fața părinților ei, așa că mă anunțau din timp iubăreții când aveau o întâlnire cu mine. 
        Anca, iubea așa cum iubesc tipele care nu au voie să iubească, deci s-a pus pe treabă serios: mințit părinții, cerut bani pentru meditații(întâlniri), chiulit, iertat nervii și isteriile domnului, palmele, etc. O iubire ca-n telenovele, așa mi s-a spus. Anca a fugit de-acasă, taică'su a prins-o  și a sechestrat-o la domiciliu. Iubitul ei a înșelat-o între timp. 
       Dramă, dramă, dramă și Anca a renunțat la el. 
       Ăsta, el, și-anume iubitul, nu a renunțat așa ușor. Dă-i cu urmăriri, amenințări, declarații la poliție( inclusiv eu- împotriva lui), dă-i cu alte urmăriri, schimbat traseul spre casă. Anca era speriată, eu la fel, ea că nu-l mai vrea, eu...  
Și tot asa, vreo doua luni, până când o altă colegă de clasă m-a tras de mâneca și m-a întrebat, ce-i cu Anca.  
   -Cum, ce-i? Nimic.
   -S-a logodit!
   -Cu cine?
   -Cu El! 

       Aha. Am înțeles. Într-o relație este loc numai pentru doi. Și de-aici încolo, i-am lăsat să-și trăiască singuri povestea de iubire.  

       Au fost fericiți o perioadă. Apoi ea l-a lăsat și a plecat. Cine mai știe de ce?!? Nu mai eram la curent cu știrile. Apoi cică s-ar fi împăcat.
       După câteva luni, m-a căutat Anca și mi s-a plâns că iar o înșelase, că iar a pălmuit-o, că nu vrea să mai audă de el. După alte săptămâni, tot la telefon, Anca m-a anunța că vrea să-l ajute pe El, să vină la ea, în străinătate. " Ia-l dragă, dacă asta vrei." 

      M-am întâlnit și cu el între timp. Tatuat cu un cuțit și fără tuș, pe braț avea scris: TE IUBESC ANCA.
     Da, fără virgulă și cu majuscule. 

     Nu știu dacă Anca și El se mai iubesc și-acum.  Cert e că Anca nu mai face parte din filmul meu.

    Eu am lăsat-o sa plece. Povestea noastră s-a terminat de mult. 

Autoevaluare

         Cred că cel mai simplu e să scrii și să vorbește despre ceva ce nu funcționează. Sunt șanse sigure să fii aplaudat, că doar vorbești din inimă. Dintr-o inimă de om frustrat. Și vei mai găsi și pe alții ca tine, care să te susțină.  Normal, e mai simplu să spui cât de nasol, nașpa, aiurea e totul, pentru că oriunde te-ai uita, vei găsi ceva de care să te legi. Eu știu din experiență. 

       Nu zic că nu avem dreptul să ne plângem, că nu putem refula mai ales când nu e drept ceea ce ni se întâmplă, ci doar să nu o facem continuu, să nu ne transformam în critici de oameni și situații.

       Cât de e greu să găsești ceva pozitiv?
       Greu,  foarte greu. Mai ales, pentru că astăzi, suntem învăluiți de-o aură negativistă, care ne face să strângem din dinți, să ne crispăm fețele și să scuipam venin. 
       Cică facem parodii, pamfleturi, dar când colo sunt doar imagini tragice ale unui om care nu găsește ceva bun în ceea ce-l înconjoară, în oamenii de lângă el, în el însuși.
       Da, e clar că există și părți negative.  Nu neg asta, dar astazi, pentru mine, există și culori- gri- mov-verde- etc.  Nu sunt doar nuanțe de alb și negru.   
Nu există doar bun/bine sau rău/prost. 

       Avem de învățat.
       A deschide ochii și mintea, înseamnă a înțelege că există ceva ce refuzi să vezi, atâta timp cât ești prea ocupat cu critica. Nu ochelarii cu lentile roz, nici cei de cal nu-s recomandați, ci o vedere clară. 
Străzile nu-s toate prăfuite, precum nici gurile de metro nu-s așa de puturoase.  Oamenii din jur nu-s așa de răi sau proști, precum nu toți câinii sunt periculoși. 

      Vom fi mai sănătoși, atâta timp cât vom încerca să ne scuturăm de negativism și critică, de pesimism și sadism, vom avea un suflet mai curat și o viață mai relaxată. Pe-aici, pe undeva, se află fericirea. 

      Nu poți fi fericit dacă nu ești mulțumit.  Atâta timp cât ne încăpățânam să fim crispați și posaci, nu vom vedea nici o rază de soare. 

      Nu vom observa decât vânzătoarea care scanează obosită produsele de pe bandă. Vom rata vânzătorul care ne anunță că am luat produsul deteriorat. Vom observa trecătorul care scuipă pe stradă și-l vom rata pe cel care aruncă ambalajul la coș.  

      Nu vorbesc de excepții, vorbesc de oameni, alți oameni, alții decât aceia care ne atrag privirile cu nesimțirea lor,  îi ratăm pe cei care sunt că noi(sfinții), doar că e posibil că ei să nu ne critice, cum o facem noi cu ceilalți. 
    
      E greu să ai o viață liniștită oricum, dar e mai bine să-ți ușurezi calea, să nu-ți pui singur piedici. 
 
     Nu e predică pentru alții în prag de seară, ci o lecție pe care încerc să o învăț, să o memorez, mai ales că am scris-o din inimă, inimă în proces de curățare. 

Gânduri

       În unele zile, mi se-n-grămădesc niște gânduri în cap.  Până la urmă, e treaba lor dacă se-aglomerează așa,  cine le pune?

      Să vă povestesc despre ele:

      De multe ori, eu le las să se zbată nebune, nebune, nebunele de ele. Să-și facă singure loc, să se adapteze, sau de-or vrea să scape, să lupte pentru libertatea lor.

     Câteodată, deschid gura și unele ies afară.
Dacă stau prea înghesuite, pentru prea mult timp, ies încâlcite și-amestecate ca produsele dintr-un magazin universal. Mini-market cu de toate: de la roșii și orez, până la maieuri și brichete. 
Dacă sunt niște doamne educate, din prea multă politețe, își tot dau întâietate până obosesc, se plictisesc și pana la urma, nu mai iese niciuna. Uneori, ele, civilizatele, merg în rândul rânduit de rânduială. Doamne dă-le-ințelepciune și pe mai departe!

   Alteori, când le-apucă zbenguiala mai rău, mă chinuie la dește'. Își iau forma prin litere, apoi se-adună în cuvinte, fraze, cum le-o pica lor mai bine. 


  Cine-s eu să le opresc?

  Îmi sunt dragi oricum. Nici nu îndrăznesc să mă pun rău cu ele.

  Si sper ca va veni ziua când vor fi destul de mature, încât să-mi ofere recompensa potrivită  pentru răbdarea purtată față de ele.

Să prindem aripi!

     Inspirată de poveștile cu aripi ale Simonei Tache, m-a cuprins dorința să scriu și eu despre pățaniile mele din aer. Foarte rar am prins un zbor liniștit și plăcut. 

    Ăl mai memorabil, e un zbor spre Grecia. După o noapte nedormită, a urmat și a doua la fel de albă. Împreună cu o prietenă, pline de speranță pentru un concediu plăcut, ne îmbarcam în avionul ce ne ducea în Rhodos. La ora 4.00 dimineața, mult prea devreme pentru nervii mei, noi și o grămadă de turiști porneam spre tărâmurile calde.  Unii costumați de Hawai, alții porniți să-și îndrepte bronzul de solar, unii adormiți și alții puși pe petrecere. Printre toți ăștia, un grup de băiețandri, care scăpaseră de-acasă, de părinți, aveau să-și manifeste extazul pe nervii noștri. Din întâmplare, eu cu prietena încurcam grupul, că aveam locurile între ei. Ne-am oferit să le schimbăm, să stea ei împreună și să petreacă fericiți. Ăștia:  

   - Nu-i nevoie!
 
   Ahh, da, am văzut că aveți destul volum cât să vă audă și cei din primul rând.
 
   Bun, comandau whisky și redbull. Eu le-aș fi comandat niște calmante, somnifere eventual. Stewardeza aducea încontinuu băuturile, că băieții erau însetați și precum știm, clientul e șeful.
   După ce că mi s-au înfundat urechile și nu-i auzeam decât pe ei, tot avionul a început să prindă și-o aromă de spirt cu aripi. Vaporii ne-au zăpăcit de cap, simțeam că am tras și noi o dușcă.  
   Băieții petreceau. Noi am fi vrut să închidem ochii două secunde fără să auzim conversațiile pline de veselie în limba lui Goethe. Deci, germana trebuie vorbită cu spor, ăștia parfumați bine, îi dădeau un farmec aparte.
 
   După încă o ofertă refuzată de a schimbă locurile, i-am rugat să vorbească mai încet. Au zâmbit și i-a ținut liniștea până la următoarea gură de whiskyredbull. Și tot așa. După a nush câtă tură de lichide, am rugat stewardeza să nu le mai dea nimic. Ce mai, oboseala și-a spus cuvântul. Îmi era egal că voi adormi pălită de ei. Tipa s-a uitat speriată la mine, la ei, clar derutată. Salvarea a venit de la alt pasager care a susținut că oamenii sunt prea piliți, put și sunt gălăgioși. S-a rezolvat. :)
 
 Băieții au adormit instant, se pare că whisky-ul a învins redbull-ul. Huraaa.
 
 Am dormit juma de oră, cu teamă pe gene, am aterizat și am fost safe până la final.

Natural

    Cred că termenul "natural" a apărut după ce a dispărut de pe piață tot ce era natural.

    Cum nu ne-am prins singuri despre ce este vorba, ne-au deschis alții ochii. Am fost informați că nu mai trăim într-un mediu sigur.

    Așa că lumea a început o luptă nebună.

    Nu mai folosim cuptorul cu microunde, nu mai folosim folia de aluminiu, ceapa e toxică, zahărul e moartea albă, laptele nu ne mai face bine, carnea roșie ne omoară, grapefruitul lăudat ani și ani nu mai e sănătos astăzi, parcă și somonul era toxic și câte și mai câte. Am creat fobii. Vedem monștri în tot ce ne înconjoară. 

    Citim niște articole și credem că aia de le scriu, ne vor binele. Ne aruncăm orbește cu capul înainte și înghițim tot ce ni se vinde.   

    Nu zic să nu fim atenți la ce băgam în gură, nu zic că nu au dreptate unii sau alții, dar puțin informație suplimentară nu ar strica. Eu cred, că mediul în care trăim e toxic. Da, mediul înconjurător e poluat. Mai ales, suntem poluați cu articole scrise de un oarecare Ghiță, sau de studiul făcut de nush ce savanți de la Strehaia, articolele fantomă de pe facebook care-ți cer share ca să le citești, toate au același grad de toxicitate. 
Toxicitate intelectuală!

   Trăind cu panica asta, mai înghițim și alte texte. Scrie pe un produs că e natural? Păi îl cumpărăm. Bio? În coș cu el! 

   Parabenii. Am câteva produse cosmetice cu același mesaj: fără parabeni. Ce noroc că au fost pârâți, că altfel trăiam cu ei și cine știe ce ghiare ar fi scos nemernicii și cum ne-ar fi nimicit, fără să știm ce criminali găzduim în dulapul din baie. Acu' surpriza e că au dispărut infractorii de pe toate produsele cosmetice. 

   Telefonul mobil? Sinucidere curata!?!

   Alta: după ce au discutat unii pe forumuri despre noile descoperiri, despre uleiul de ricin, argan sau de măsline, untul de shea sau de cocos, au apărut respectivele ingrediente și în produsele de înfrumusețare. La fix, nu?  

   Nu voi vorbi de marketing, dar sper, spre binele nostru, la mai multă lumină (că tot e Paște), sper să învățam să ne selectăm lecturile, să ne alegem cu atenție, cu grijă sursele de informație, să nu credem în tot ce ni se vinde, fie ea reclamă pozitivă sau negativă. 

   Haideți să păstrăm în noi puțină rațiune, să nu dezvoltăm obsesii obsesive și inutile, să ne dorim binele și să fim atenți la informațiile gratuite și așa zis binevoitoare. Să nu ne mai lăsăm duși de valul de articole care creează ipohondrie, să nu devină mantra noastră, să nu ne mai lăsăm pe mâna tuturor, crezând că sunt mesageri divini. 

  Vă urez sănătate înainte de toate!

 

Paște fericit și digestie ușoară!

Pe lângă lumină și alte dorințe, cam asta îmi este urarea de ceva ani. De fapt, la asta se limitează sărbătorile în ultimul timp din păcate: mâncare.

Jambon, sarmale... drob, cozonac, pască... digestie ușoară. Ca-n reclamă.

Unii cu mielul, alții cu alte animale sau verdețuri. Fiecare cum poate și cum vrea.

Hristos a înviat!















Imagine luata de pe: http://4.bp.blogspot.com/-mDqmFXR9OIE/T4kH4tzFIJI/AAAAAAAAAfg/4ciD1mEMVRw/s1600/porc.jpg

Făi, eu te iubesc, ințelegi?

    Si dacă nu ar fi fost, nu v-aș fi povestit:

    Eram la o terasă cu o prietenă, savurând o cola, apă sau o cafea, ce mai contează? Puțin vânt, cât să ne adie pletele frumos, soare atât cât să justifice purtatul ochelarilor de soare, o conversație plăcută, bârfă sau doar pălăvrăgeală.
    Mai sorbim o gură, mai tragem o privire-n jur, aruncând și-o ocheadă peste drum, la târgul de bricolaje și alte minuni manufacturate. Plăcută zi. Frumoasă chiar.
    Puțină lume-n jur, prea putină pentru o zi în care nu-ți venea decât să șezi, lâncezind ca o gâză înviată, în prima zi de primăvară. Deh, noi ne vedeam relaxate de-ale noastre, până când conversația ne-a fost întreruptă puțin cam brutal, de-un individ de la o masă alăturată, care vorbea la celular. Am bănuit noi, că bietul om, nu avea semnal bun, ori nu s-a obișnuit cu tehnologia și simțea nevoia să ridice vocea:

  "- Făi, ți-am zis că te iubesc, da? Eu nu mă joc așa aiurea, cu de-astea. Dar mă enervezi, înțelegi? Nu te suport pur și simplu,  vorbești ca o moară stricată, înțelegi? Bre, toată ziua vrei să discuți toate prostiile care-ți trec prin cap. Când mergem undeva mi-e rușine cu tine, că și-acolo vorbești încontinuu și degeaba și prost. Plictisești oamenii, înțelegi? Eu sunt un om serios, am trecut prin multe-n viață și spun totul direct în fată, nu-mi place să mă ascund..."

    Ne-am tras niște ocheade, eu cu prietena, nu eu cu el.  Eu cel puțin, rămăsesem interzisă și fascinată de monologul dus de individ. Rar făcea pauză, doar cât să tragă șmecher din țigara, cât să mai arunce o privire-n jur și să-i lase timp lui Făi să-și tragă mucii.

 "- Da, ți-am spus: dacă te-ai aranja și tu puțin, ar fi ceva. Păi tre' să-nveți să te îmbraci, să te aranjezi, să fii mai sexy, mai feminină. Te ajut eu dacă vrei, mergem la cumpărături și te învățat să te îmbraci, te învăț io să ai clasă."
...
"- Da, făi, te mai iubesc, cum să nu?  Dar nu te mai vreau așa. Da, nu mai plânge că nu rezolvi nimic asa, înțelegi? Eu am trecut prin viată destul și te pot învăța și pe tine ce să faci, să fii mai plăcută. Dacă vrei să înveți să te îmbraci și să vorbești, trebuie să mă asculți. Dacă mă asculți ai să ajungi departe, dar asa nu ai șanse. Tu alegi, vrei sau nu vrei să te educ și să te fac femeie adevărată? Te învăț eu să ai încredere în tine! "

    Uite, astea-s momentele pe care le urăsc: când chelnerul nu apare mai repede cu nota de plată!!!

    Încercam intre timp să mi-o închipui pe Făi. Așa, vorbind ca o moară stricată, o nearanjată, o netrecută prin viață, bocind singură, sau alături de versatul nostru coleg de terasă. Acesta, la respectabila vârstă de 25-28 de ani, un trecut prin viață, eclipsa tot în jurul lui, ii bătea și soarele dintre dinții lipsă, ochelarii de soare cu marca DG atât de sclipicioasă de mă făceau invidioasă că eu mi-am ales o marcă mai puțin arătoasă, ce mai, o revelație.

   A venit și chelnerul. Am plătit, ne-am ridicat de la masă, am plecat și am mărit pasul. Nu, noi nu  știam noi ce-i dragostea adevărătă, acea dragoste care șlefuiește caracterele, dragostea profundă și sinceră. Am preferat să cutreierăm străzile din centrul vechi al Micului Paris, două pierdute, în căutare de orice ar putea să ne șteargă de pe retina imaginea lui Făi, a femeii necizelate, și a Lui, a acelui bărbat unic, a acelui un om sincer și trecut prin viată, un om atât de rar întâlnit.