Creme, parfumuri și bilețele.

          Ce are o tipă de 32 de ani, în dulapul din baie? Ghici?

     Azi am făcut curățenie, nu că vine primăvara, dar am adunat atâtea porcărioare, că nu pot să mai iau ceva de-acolo fără să dărâm tot, să sparg ceva și/sau să trezesc vecinii.

     Bun, spumă de par - două bucăți. Fixativ, tot două bucăți. Ulei și soluții de păr destule, căt să nu am chef să le număr. Creme de fată, demachiante  alte soluții pentru fată, ochi, buze, etc. Creme. Creme. Creme. Gata, nu zic tot, că nu dau tot din casă, dar e clar ca aș putea să-mi deschid un bazar.

     Gata inventarul, câteva bune de aruncat, restul mai merg de-o unsoare, două. Le-am făcut loc să respire, mai încap și degetele mele printre ele. 

     No, dar ideea e alta: am redescoperit ceva. Am găsit un bilețel. O foaie A4 împăturită frumos, rătăcită printre două parfumuri și-o cremă hidratantă. Hai, ochii mari că vă mărturisesc și de la cine e: 
Matei. Frumos nume, nu? Matei are 7 ani și mi-a scris: "Te iu     Te iubesc Alina!" 

     M-am așezat pe podeaua din baie și am citit biletul de câteva ori. Si uite-asa m-au năpădit amintirile. Copilul, venit în vizită pe-aici, cu sora mai mare(de-o frumusețe si o finețe greu de explicat) și bunicii(buni de pus la suflet). Oamenii m-au avertizat că e periculos puștiul. Dar la altfel de pericol se refereau ei. Cică era mai obrăznicuț. Eu zic că a fost dragoste la prima vedere, că asa ne-am înmuiat amândoi când ne-am întâlnit, de nu a mai fost nimeni obraznic. Am petrecut câteva zile minunate împreună, ne-am distrat și am vorbit ca oamenii mari. 
In ultima seară petrecuta împreună, a venit la mine timid și a zis că are ceva pentru mine, să nu mai arăt nimănui și mi-a înmânat biletul. După ce l-am citit, m-am dus să-l tzuc. La care m-a întrebat:
     - Ti-a plăcut ce ți-am scris?
     - Da... Foarte mult!
     - Să știi că am fost sincer!

     Ha? Mai poate să zică cineva, ceva? 

     Seara, trec pe la ei prin camera să le zic noapte bună.  
     Sora lui mă anunță de la intrare:
     - Să știi ca Matei nu poate să doarmă.
     Eu:
     - De ce Matei? 
     - Pai mă tot gândesc la tine și nu pot să adorm.

     Nah, mai dormi tu acum, Alino!

     A doua zi s-a lipit de mine, ne-am îmbrățișat, se uita galeș și trist, eu la fel, dar... tot a plecat. El a plecat. Eu am rămas cu bilețelul.

     După câteva ore, mă sună bunica lor și mă ia la întrebări, că ce i-am făcut nepotului?! Asta micu, pe mașină, privea în zare pe geam, mut și prea liniștit. Bunica-l întrebă ce a pățit, ii este rău, ce are? Bunicul, mai să oprească mașina, să lămurească problema. Matei a început timid să se destăinuie.
     - Am o problemă. ( oftează)
     - Ce problema ai, Matei? 
     ...
     - Am și eu o problema... Alina. E greu, mi-e dor de ea. Nu știu ce sa fac.

      ...

     Si uite că soarta ne-a adus împreună, peste câteva luni. I-am cunoscut și surioara mai mică, care mi-a spus direct, înainte să ne salutăm:
     - Matei e îndrăgostit de tine!
     M-am înroșit toată, eu, cu toți cei 32 și de ani ai mei.
Matei m-a ignorat la început, dar tot la mine s-a întors. Si am avut o zi minunata, cu discuții de oameni serioși, dar o zi care s-a terminat din păcate, ca orice poveste frumoasă.
     De data asta, am plecat eu. Asta-i viața. 

     A mai trecut ceva timp, poate prea mult pană să ne revedem, prea multe două luni. Sora aia mică, frumoasă și pârâcioasă m-a anunțat din primele secunde:
   - Matei nu te mai iubește!
   ...
    Si ăsta a fost adevărul. Crudul și purul adevăr. Matei nu mă mai iubea. Nu m-a băgat în seama deloc. M-am tot luptat să-i recâștig iubirea sau măcar ceva atenție acolo, dar în zadar.
    La fel de crunt am fost anunțată că iubește o altă fată. 

    ...

    Am înghițit în sec. Am împăturit bilețelul. Am împachetat amintirile și le-am pus intre parfumurile preferate. 
 
    Încă o dezamăgire.

    Ăștia sunt bărbații/ băieții. 

    ntz ntz ntz...

Cu drag, pentru mine....

    De câtă iubire e nevoie în viaţa asta? 

    Ce te-o apucat, să te apuci să iubeşti? Şi mai ales, de ce pe el?! 
    Nu te apuca de iubire până nu ştii unde eşti, de ce eşti, şi mai ales ce vrei de la tine.

    M-am trezit că sunt îndrăgostită.
    Nimic mai frumos decât asta, nu? Da, o fi frumos. 
    Dar, am niște sfaturi pentru mine. Nu mai da cu piciorul la tot ce ştiai despre tine pană acum. Nu-ţi mai da singură, o lovitură sub centură, abandonând toate principiile de până acum. Eşti om. Ai un cap ataşat la gâtul ăla, frumos şi lung şi senzual. Foloseşte-l! Capul, nu gâtul. Ia vezi matale, ce-ţi oferă şi ce-ţi ia relaţia asta. Nu te şuta singură. 

    Da, sunt expertă în şutat, ştiu despre ce vorbesc. 

    M-am dat peste cap, de vreo două, trei ori, pentru un El. Alt el, de fiecare dată. 
Bun, recunosc că m-am şutat în ce am avut mai drag, dar am învățat din asta. Sincer, aş fi preferat să fi învăţat fără şuturile respective. Aş fi vrut să fi ştiut, să fi învățat înainte, să nu fi fost nevoie să-mi plâng pe aici, anii pierduţi. 

    Da, unul dintre ei m-a făcut să renunţ la mine. La fel cum a făcut şi următorul. E vina mea, că nu am ştiut sa iubesc cu măsură. E vina mea şi e vina lor. E vina lor că m-au iubit, iar eu m-am aruncat ca un orb in iubirea aia nebună, de parcă asta-mi era ultima şansă, de parcă nu mai era nimic în lumea asta, de parcă destinul meu era doar El. 

    M-am încurcat în calcule, ştiu. Am uitat de mine de fiecare dată. Am uitat ce-mi dorisem vreodată până atunci, până să mă apuce iubirea asta de gat și să mă sufoce atât de mult încât să-mi pierd conștiința şi memoria. 

    Aş schimba iubirile astea pe oricare altele. Pe unele sănătoase, fără pleoape umflate de plâns, fără tras de par şi fără regrete. Nu regret că i-am pierdut sau le-am spus pa.

    Regret că, în timp ce îi iubeam, îi iubeam pe ei mai mult decât pe mine. Până acolo, cât am renunţat la tot ce-mi plăcea şi am învățat să-mi placă ce-i place lui. 
    Mi-am uitat interesele, dar le-am învățat pe de rost pe ale lui. Mi-am uitat prioritățile, dar pe-ale lui mi le-am făcut icoană. Am pierdut câțiva prieteni, însă ai lui erau de-ajuns atunci. Uitasem încotro mă îndreptam şi m-am lăsat dusă de el, pe drumul lui. Am învăţat să ascult şi să iubesc muzica lui. Ce uşor am învățat bancurile lui şi le-am uitat pe ale mele... 
Am învățat să gătesc pentru doi şi mai ales, am învățat să gătesc pentru el şi mai puțin pentru mine. Mi-am găsit o nouă pasiune, în pasiunea lui.

   Visam ce visa şi el. 
   Viaţa lui era viaţa mea.

   Am pierdut câte ceva în fiecare relaţie de genul ăsta, cu fiecare El. Dar am învățat din toate, câte ceva. Mă consolez cu ideea, ca am învățat să merg singura, după ce m-am împiedicat de prea multe ori.

   Azi, dacă mă întrebi în fugă, ce-mi doresc cel mai mult în viaţa asta, probabil la fel de repede ţi-aş răspunde că nu mai vreau iubire. Nu mai vreau iubire altruistă, ci vreau iubirea aia, căreia să-i pese de mine. Vreau să nu mai uit de mine, acum când abia m-am regăsit.

   Mi-am dat seama că nu-mi plac pastele atât de mult.
   Mi-am dat seama că nu sunt un om capabil de sacrificii pentru o relație, doar de dragul relației.

   Astăzi mi-am făcut inventarul: nu am ajuns la faliment. Mai am ceva fonduri în cont. 
   Da, sunt capabilă și destul de puternică să merg mai departe, alături de mine.

 

3, 2, 1... Păzea, că vine!!!

    Vine 14 Februarie. Valentin's day!
 
   Ce Crăciun, ce Paște, ce Revelion, ce zile de naștere, ce aniversări?  Totul stă în sărbătoarea asta. 
 
   Nu contează că i-ai luat mobil, mașină sau casă de ziua ei/ lui, dacă te-a împins păcatul, și-ai uitat să-i iei ceva de ziua îndrăgostiților!


   Da, da. E ziua sfântului Valentin. 
 
   De fapt e ziua când a murit, nu ziua de naștere.
 
   Legenda spune că un împărat român, Claudiu al II-lea, era un mare iubitor de războaie și își dorea o armată puternică. Și-a dat seamă că bărbații nu-și doreau să se ducă la luptă, preferând să stea acasă cu nevestele și familia. 
Ca orice mascul, a meditat puțin la asta, până a ajuns la concluzia că e mai bine să le interzică soldaților romani să se căsătorească, să nu mai tragă spre casă. Până aici, câștig de cauza. Dar, acu' intervine preotul Valentin, om religios, care credea în dreptul oamenilor de a se căsători, drept dăruit de Dumnezeu. Așa că, omul a căsătorit în secret multe cupluri, până a fost descoperit și prins... etc... pe 14 Februarie fiind executat. 

   Acum, de la istoria/ legenda asta,  frumoasă de alfel, că orice altă poveste eroică, s-a ajuns la a comemora moartea lui, prin niște inimioare roz și o cină romantică la lumina lumânării.
 
   Eu nu cred că asta e semnificația sărbătorii. E doar o interpretare și o lume care a luat-o razna.
 
   Mi se pare fascinant faptul că, nici bine nu dispar globurile din magazine, și hop- hop, abracadabra, apar inimioarele roz și roșii. Pe ursuleții de pluș, pe sticlele de șampanie, pe cutiile de bomboane, pe ofertele de weekend, pe orice îți imaginezi ori ba. Deci să aruncăm cu inimioare unii în alții!!! iuhuuu! 
   Păi ferească, cum să-ți permiți să nu fi sărbătorit cumsecade?  Nici măcar un pic de roz acolo? Nici măcar o felicitare și declarații de veșnică pomenire?  Nu poți să ignori această ocazie de a-ți declara iubirea. Da azi! Ce? Se pune și restul anului?

   Cel mai greu e pentru ăia singuri. Măsură de maximă urgență: te încui în casă, scoți telefonul din priză, îl dai pe vibrații pe mobil, închizi e.mail-ul, accesul la internet, faci orice numai să scapi de rușinea asta. Cum să te prindă așa o sărbătoare singur/ă? Cum să-ți permiți să sărbătorești în pijamale cu o mână de popcorn și-un film arătat? Cum poți să fii atât de singur și trist și ignorant? Musai trebuie să ai pe cineva pentru ziua asta. Cu împrumut, cu contract, dar trebuie să sărbătorești cât poți de teatral, așa cum face toată lumea normală.
 
    Mâţa nu se pune în ecuația asta.
 
    Cu atât mai mult, așteptăm cu nerăbdare anunțurile de amor nebun pe Facebook! Cum să îți ții iubirea nemuritoare ascunsă? Nop, trebe făcută publică! Trebuie să vadă toată lumea cât va iubiți. Sau cât de frumos sarbatoriti, mai exact. Petalele de trandafiri sacrificați, sunt dovada marei iubiri. Lumânările așezate-n formă de inimioară sunt mărturia romantismului feroce. Declarațiile scrise pe felicitări sau bilețele, pozate și apoi postate, sunt jurămintele în  fata de publicul doritor de-a fi martor la marea iubire. "Din dragoste" cu Mircea Radu fu mic copil, pe lângă postările de pe Facebook în perioadă asta. 

   Să ne declarăm iubirea, zic.
 
 
   Da, iubirea se îmbrăca numai de 14 Februrie. 

Curaj sau prostie? Incredere în sine sau inconștientă?

    

   Mă roade gândul ăsta, de fiecare dată când dau de anumite poze. Sau, mai nou, pentru că se poarta, pagini web. Mă roade și când cunosc anumiți oameni. Mă roade si când ma uit la TV. Mă roade din când în când.
  
   Pozele Selfie.  Ideea în sine îmi dă frisoane pe spate. Cam cât de lonely (a se citi selfie) trebuie să fii, încât să nu ai o persoana în jurul tău, să-ți facă o poză când ești atât de superb/ă? Nu, nu sunt rea, sau nu sunt rău intenționată, dar dacă tot ești frumoasă, cred că ar fi cazul să nu te mândresti cu asta, ci mai bine, să te lași apreciată. Asta legat numai de pozele de genul respectiv. Ehh, am dat-o pe genul feminin, că nu cunosc prea multi bărbați care să-și facă singuri poze. Nu ca as cunoaște astfel de femei (din fericire nu prietene selfie-iste), dar uite că peste ele dau mult mai des.
  
    Bine, accept faptul că te simți bine-n pielea ta, că nu e nimeni în zonă care să remarce asta, dar cel puțin, nu virusa internetul numai cu tine. Si lasă-mă cu boticul ăla. Altă expresie sexoasă nu găsești? Sau figură aia tristă, de parcă a murit porcul de Crăciun, za petul familiei. Adevărul e că mă impresionează la maxim melancolia ta, alături de textul: " :( ". 
    Dah, bărbații iumbesc( cu tot cu "m") femeile misterioase, și triste, și singure, și buzate, și frumoase. Dar toată treaba asta are o limita: Limita penibilului.

    E ca și la blogurile de modă.
   Ai ceva bani și timp liber.  Buuun. Începi să te pozezi în diferite ținute. Nu vreau să fiu obraznică și să caut exemple, că nici nu am chef de discuții. 
  Dar, draga mea, dacă singura inspirație în materie de moda, ești tu și ăla care-ți încarcă contul, cu păreri de rău, pentru mine ramai un mare: NU ASA! 

   Asa și cu ăia care au impresia că au mereu dreptate. Unii din jurul lor sunt ironici, subtili și prea subtili, sau direcți de-a dreptul. Tot degeaba, că nu se prind, nici de le-ai tatua pe frunte că-s varză. 
Adică, te-as aprecia dacă ai reuși cu neuronul ăla amărât și ceva efort de concentrare să-ți dai seama că ai o problema. "Când doi iți spun că ești beat, du-te și te culcă". Hai, să fie nu numai doi, chiar 3,4, sau câți vrei, până te prinzi. Dar nu poți să ai pretenția că deții adevărul suprem, când toți din jurul tău cască niște ochi, de parcă le-ai explica teoria evoluției omenirii. Mă refer la varianta ta, non-biblică și non-darwinism, inventată azi de tine. 

   Ca să nu mai vorbim de ăia care au impresia că sunt binecuvântati cu cine știe ce aptitudini, în orice domeniu. Dacă aruncam un ochi pe emisiunile cu talentații tării, la probele de preselecție, apoi nah, avem subiecte pentru un studiu psihologic timp de-o săptămâna. Mă-ntreb, după ce criterii se autoevaluează oamenii aia?! Sau vor cu orice preț sa apară la TV?

   Si peste toate astea, mă uit la oamenii respectivi, și nu știu dacă să-i aplaud ori ba. 

   Atâta self esteem, mai rar. Nu-s frustrați, nu se agită în ceea ce-i privește, nu-s chinuiți de relațiile cu ceilalți, ci sunt mereu siguri pe ceea ce postează sau debitează. Tre' să fie tare frumos să trăiești într-o astfel de lume, nu? Ce depresii, ce autoeducare, ce mustrări de conștiința? Tu cu tine-n lumea ta, veșnic fericit și mulțumit de tine. Că restul, tot ce e-n jurul tău, e doar o conspirație mojica împotriva propriei persoane.  Este invidie si pizmă.
  Nu te afectează și nu are cum să te influențeze, nu?


  E mai sănătos așa, zic eu. 


  Concluzia finală: eu nu mi-s prea sănătoasă.