Oameni și povești - L

      De mult, de foarte mult timp, mă gândesc să scriu despre oamenii care mi-au atins viața și inima. 


       Astăzi voi vorbi despre o astfel de persoană, pe nume Lențuca, o femeie care definește expresia „pâinea lui Dumnezeu".

         Asistentă medicală, mamă a patru copii, soție, prietenă, o femeie plină de iubire, de pe buzele căreia auzeai numai cuvinte de bine, numai îndemnuri frumoase și râsete de umpleau o casă-ntreagă de fericire.  

       Apar și eu în viața ei, împreună cu familia mea, când aveam io vreo 10 ani.
      Deși plină de energie,( a se citi obrăznicie) eram o puștoaică bolnăvicioasă. Dețineam un caiet plin de abțibilduri: analize și tratamente pentru diferite afecțiuni. Răceam des, sistemul imunitar la pământ. Știm cu toții câte antibiotice înghițeam acu 20 de ani, dacă trăgeam mucii mai cu spor, așa cum am făcut-o și eu, până când am devenit imună la antibiotic. Asta era sistemul medical, atât a putut doamna doctor de familie.

      Bun, trecem pe penicilină și moldamin și altele probabil.
Tanti Lențuca mi-a făcut injecțiile, zi de zi, din 6 în 6 ore, când se prezenta la ușa noastră, rupându-și din timpul ei, de parcă alte treburi nu avea.
Aveam fundu' poligon, o săptămână de tratament, următoarea eram pe picioarele mele și/sau prin copaci, următoarea săptămână, la pat, pregătită pentru încă o tură de ace dureroase. Nu știu cât a durat povestea asta, dar anemia era la cote maxime, rahitism, lipsuri de cine mai știe ce.

      Toate astea până în ziua-n care m-a luat tanti Lențuca la ea acasă, cu tot cu învoirea de la părinți. 
      Așa, m-a luat femeia în grija ei, înarmată cu multa răbdare, pentru o perioadă în care am învățat să mănânc fără să strâmb din nas, că deh, nu mă lăsa rușinea. Mai o vitamină, un fruct, legume, un boț de brânză de vaci(de care nu mă mai ating azi ) și uite-așa,  după ceva timp m-a pus pe picioare, de și astăzi mi-e frică să mai răcesc, că mă tem că-mi apare brânza de vaci în farfurie.

      Știu că nu sunt singura pe care a atins-o cu bunătatea ei.  Au mai fost și alți pacienți trecători prin viața ei.  

      A fost și ea pacient la vremea ei. Eu am aflat asta când ne despărțeau câteva sute bune de kilometri. După ceva timp, boală aia urâtă, cancerul, a învins-o.

      Nu știu dacă tanti Lențuca a plecat pentru că nu mai avea zâmbete de împărțit, nu știu dacă a obosit să facă atâtea injecții, nu știu dacă s-a săturat de atâta suferința, nu știu dacă lumea asta nu era prea mică pentru ea, sau  poate...

     Cred că tanti Lențuca s-a dus să îngrijească îngerașii.

     Dar știu sigur că ea a avut o lecție pentru fiecare om care a cunoscut-o: Iubește! Și te vei vindeca! 

     
      

Oameni și povești- A

      





          Cândva, cumva, trebuie să renunțăm la anumite prietenii. Mai ales, atunci când povestea se termină.  Finalul îl alegem noi, probabil.

         A fost odată ca niciodată: 

         Eu și Anca. Ea era tăcută, oarecum speriată și nu prea comunicativă. Eu eram eu. 
        Pe Anca am cunoscut-o în a XI-ea, când m-am mutat în clasa lor, plimbată între timp prin alte grupe. Știam deja să mă prezint,  știam cum să mă prefac că mă integrez ușor, și mai ales, că-mi plac toți colegii. E drept, mi-au plăcut majoritatea, dar asta după o perioadă de acomodare și cunoaștere. 
       Profu de mate' a fost cel care ne-a apropiat. De fapt, m-a adus în primul rând de bănci, ca să fiu mai atentă la el și la ce preda Măria Sa.  
Deci, am nimerit lângă Anca. O tipă înaltă, frumoasă și arătoasă. Eu, cu părul vâlvoi sau prins într-o coadă de cal, o zăluda zvăpăiată, care abia renunțase la tricourile lălâi. Ce peisaj, ce contrast...

       Ehhh, mai schimbam cu Anca o vorbă, din când în când, de politețe. Pe-atunci, ea era în cealaltă jumătate de clasă/ tabără, așa că nu prea aveam ce să ne spunem.
       Dar timpul trecea, iar eu am început să mă obișnuiesc cu noul meu loc și noua companie, chit că la unele ore mă mai refugiam în celălalt capăt al clasei.  
Apoi, într-o zi, pe nepusă masă, m-am trezit că sunt în vizită la Anca, apoi ea la mine, și tot așa.  
  
       Ieșeam împreună, o cafea, un suc, un pahar de vorbă. Eu, abia  începusem să port niște bluzițe mai de gagici + Anca, cea cu vreo 15 cm mai înaintă și bine dotată= eram o apariție cu totul aparte, n-am ce să zic. Gata, că nu mai vorbesc despre aspectul fizic și frustrările mele de-atunci.   

      Bun, această Anca, mi-a devenit prietenă.

     "Învățam”  împreună: povesteam, bârfeam, descopeream și ne cunoșteam una pe cealaltă.   
       Anca s-a îndrăgostit, iar eu nu, doar ea își permitea să iubească. Dar, tipul de care s-a îndrăgostit nu era chiar pe formatul ei. Ce contează... când doi oameni se iubesc?!?
 Au contat multe, mai ales că familia ei s-a pus de-a curmezișul, că Anca nu are ce căuta cu ăla. Și așa a început aventura. Pentru orice întâlnire, aveau nevoie de acoperire, aia fiind eu de cele mai multe ori. Câștigasem teren în fața părinților ei, așa că mă anunțau din timp iubăreții când aveau o întâlnire cu mine. 
        Anca, iubea așa cum iubesc tipele care nu au voie să iubească, deci s-a pus pe treabă serios: mințit părinții, cerut bani pentru meditații(întâlniri), chiulit, iertat nervii și isteriile domnului, palmele, etc. O iubire ca-n telenovele, așa mi s-a spus. Anca a fugit de-acasă, taică'su a prins-o  și a sechestrat-o la domiciliu. Iubitul ei a înșelat-o între timp. 
       Dramă, dramă, dramă și Anca a renunțat la el. 
       Ăsta, el, și-anume iubitul, nu a renunțat așa ușor. Dă-i cu urmăriri, amenințări, declarații la poliție( inclusiv eu- împotriva lui), dă-i cu alte urmăriri, schimbat traseul spre casă. Anca era speriată, eu la fel, ea că nu-l mai vrea, eu...  
Și tot asa, vreo doua luni, până când o altă colegă de clasă m-a tras de mâneca și m-a întrebat, ce-i cu Anca.  
   -Cum, ce-i? Nimic.
   -S-a logodit!
   -Cu cine?
   -Cu El! 

       Aha. Am înțeles. Într-o relație este loc numai pentru doi. Și de-aici încolo, i-am lăsat să-și trăiască singuri povestea de iubire.  

       Au fost fericiți o perioadă. Apoi ea l-a lăsat și a plecat. Cine mai știe de ce?!? Nu mai eram la curent cu știrile. Apoi cică s-ar fi împăcat.
       După câteva luni, m-a căutat Anca și mi s-a plâns că iar o înșelase, că iar a pălmuit-o, că nu vrea să mai audă de el. După alte săptămâni, tot la telefon, Anca m-a anunța că vrea să-l ajute pe El, să vină la ea, în străinătate. " Ia-l dragă, dacă asta vrei." 

      M-am întâlnit și cu el între timp. Tatuat cu un cuțit și fără tuș, pe braț avea scris: TE IUBESC ANCA.
     Da, fără virgulă și cu majuscule. 

     Nu știu dacă Anca și El se mai iubesc și-acum.  Cert e că Anca nu mai face parte din filmul meu.

    Eu am lăsat-o sa plece. Povestea noastră s-a terminat de mult. 

Autoevaluare

         Cred că cel mai simplu e să scrii și să vorbește despre ceva ce nu funcționează. Sunt șanse sigure să fii aplaudat, că doar vorbești din inimă. Dintr-o inimă de om frustrat. Și vei mai găsi și pe alții ca tine, care să te susțină.  Normal, e mai simplu să spui cât de nasol, nașpa, aiurea e totul, pentru că oriunde te-ai uita, vei găsi ceva de care să te legi. Eu știu din experiență. 

       Nu zic că nu avem dreptul să ne plângem, că nu putem refula mai ales când nu e drept ceea ce ni se întâmplă, ci doar să nu o facem continuu, să nu ne transformam în critici de oameni și situații.

       Cât de e greu să găsești ceva pozitiv?
       Greu,  foarte greu. Mai ales, pentru că astăzi, suntem învăluiți de-o aură negativistă, care ne face să strângem din dinți, să ne crispăm fețele și să scuipam venin. 
       Cică facem parodii, pamfleturi, dar când colo sunt doar imagini tragice ale unui om care nu găsește ceva bun în ceea ce-l înconjoară, în oamenii de lângă el, în el însuși.
       Da, e clar că există și părți negative.  Nu neg asta, dar astazi, pentru mine, există și culori- gri- mov-verde- etc.  Nu sunt doar nuanțe de alb și negru.   
Nu există doar bun/bine sau rău/prost. 

       Avem de învățat.
       A deschide ochii și mintea, înseamnă a înțelege că există ceva ce refuzi să vezi, atâta timp cât ești prea ocupat cu critica. Nu ochelarii cu lentile roz, nici cei de cal nu-s recomandați, ci o vedere clară. 
Străzile nu-s toate prăfuite, precum nici gurile de metro nu-s așa de puturoase.  Oamenii din jur nu-s așa de răi sau proști, precum nu toți câinii sunt periculoși. 

      Vom fi mai sănătoși, atâta timp cât vom încerca să ne scuturăm de negativism și critică, de pesimism și sadism, vom avea un suflet mai curat și o viață mai relaxată. Pe-aici, pe undeva, se află fericirea. 

      Nu poți fi fericit dacă nu ești mulțumit.  Atâta timp cât ne încăpățânam să fim crispați și posaci, nu vom vedea nici o rază de soare. 

      Nu vom observa decât vânzătoarea care scanează obosită produsele de pe bandă. Vom rata vânzătorul care ne anunță că am luat produsul deteriorat. Vom observa trecătorul care scuipă pe stradă și-l vom rata pe cel care aruncă ambalajul la coș.  

      Nu vorbesc de excepții, vorbesc de oameni, alți oameni, alții decât aceia care ne atrag privirile cu nesimțirea lor,  îi ratăm pe cei care sunt că noi(sfinții), doar că e posibil că ei să nu ne critice, cum o facem noi cu ceilalți. 
    
      E greu să ai o viață liniștită oricum, dar e mai bine să-ți ușurezi calea, să nu-ți pui singur piedici. 
 
     Nu e predică pentru alții în prag de seară, ci o lecție pe care încerc să o învăț, să o memorez, mai ales că am scris-o din inimă, inimă în proces de curățare. 

Gânduri

       În unele zile, mi se-n-grămădesc niște gânduri în cap.  Până la urmă, e treaba lor dacă se-aglomerează așa,  cine le pune?

      Să vă povestesc despre ele:

      De multe ori, eu le las să se zbată nebune, nebune, nebunele de ele. Să-și facă singure loc, să se adapteze, sau de-or vrea să scape, să lupte pentru libertatea lor.

     Câteodată, deschid gura și unele ies afară.
Dacă stau prea înghesuite, pentru prea mult timp, ies încâlcite și-amestecate ca produsele dintr-un magazin universal. Mini-market cu de toate: de la roșii și orez, până la maieuri și brichete. 
Dacă sunt niște doamne educate, din prea multă politețe, își tot dau întâietate până obosesc, se plictisesc și pana la urma, nu mai iese niciuna. Uneori, ele, civilizatele, merg în rândul rânduit de rânduială. Doamne dă-le-ințelepciune și pe mai departe!

   Alteori, când le-apucă zbenguiala mai rău, mă chinuie la dește'. Își iau forma prin litere, apoi se-adună în cuvinte, fraze, cum le-o pica lor mai bine. 


  Cine-s eu să le opresc?

  Îmi sunt dragi oricum. Nici nu îndrăznesc să mă pun rău cu ele.

  Si sper ca va veni ziua când vor fi destul de mature, încât să-mi ofere recompensa potrivită  pentru răbdarea purtată față de ele.